operatie....

m-am simt...ca si cum am as fi fost la medic si mi-a spus ca am sa mor...am fost atat de dezorientata...speriata..credeam ca totul se va termina...ca nu mai exista viata si maine. am inceput sa alerg, am luat tot orasul la umblat...am fost in toate locurile care imi aminteau de ...mine, de ce fusesem...am rememorat toate amintirile cu frica ca am sa le pierd, ca am sa le uit, ca vor disparea si nu le voi mai regasi niciodata, credeam ca odata cu ele am sa ma pierd si pe mine in neant.m-am cufundat in mine si mi-am analizat frica...era o frica de nou, de necunoscut, as fi stat in trecut doar de frica ca de maine nu voi mai avea putere sa traiesc.ma gandeam...cum va fi....am revenit la medic...si fara sa imi spuna...m-a aruncat intr-un pat mare si rece...prea mare pt mine....si prea gol ca sa il mai pot umple cu ceva...a inceput sa ma loveasca...pana am amortit ...as fi vrut sa am puterea sa ma ridic si sa pot alerga... l-am lasat sa continue...speram ca imi va fi bine... ca imi va da ceva si imi va alina suferinta...speram ca va respecta juramantul de a face totul sa fie bine... nu a fost asa...m-a legat in vorbe si m-a ciuntit...mi-a despicat corpul....si a tins farama umana...e infipt cutitul in ea....si plin de sange s-a intors cu spatele la mine...fericit de ce realizase, s-a sters sec printr-un gest scurt...si mi-a spus "esti ca noua...am omorat raul". m-a durut ingrozitor...o operatie pe viu. cu ultimele puteri am reusit sa ma ridic din patul gol si m-am tarat in vizuina mea...am stat in agonie, m-am zvarcolit de durere, am plans, am urlat...pana intr-o zi cand am deschis ochii si am vazut ca rana se inchisese, se cicatrizase incat nici nu se mai vedea urma ei... l-am cautat...si l-am intrebat ce mi-a facut...mi-a spus ca "am furat o parte din sufletul meu si am recostruit pe baza ei un univers nou...continuati viata ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si uita"... mi-am dat seama ca ma intarise, ca desi merita toata ura mea pentru durerea pricinuita aveam sa ii multumesc mai tarziu. mi-am dat seama ca puteam fi imuna la orice durere... am inceput sa umblu...mi-am dat seama ca orice lucru se izbeste de mine si nu ma doare. m-am speriat...credeam ca farama mea de suflet ramasese la el....si ca sunt o bucata de piatra prost cioplita...apoi mi-am dat seama ca totul e la locul lui...ca totul e in mine...era doar putin amortit...si stiam ca se va dezmorti atunci cand intradevar va merita ca farama din mine sa simta ceva mai puternic decat lucrul care pe moment o omorase.